Joc si Emotii

focayuri

O limita si … o foca

| 22 Comments

Si acum ma trec fiorii cand rostesc cuvantul “limita”. Multa vreme mi-a fost frica de el in educatia copiilor pentru ca pare ca ii ingradesti libertatea copilului. Ca il frustrezi de ceva. Insa de cand am descoperit munca si experienta unor oameni dragi (Hand in Hand Parenting in principal, pe restul ii stiti deja: Gaspar, Larry, Michael Thompson, Aletha etc) mi-am schimbat parerea despre limite.  “Limita” – suna ca si cum ti-ai exercita puterea ta de adult asupra lui…dar oare asa e?

Intai as vrea sa clarific ceva: nu vorbesc despre limite in sensul de pedeapsa: adica nu ai facut ordine in camera, nu mananci inghetata. Mai mult in sensul de a nu baga degetele in priza, a nu scuipa guma pe jos in mijlocul casei, chestii nerezonabile pe care le fac copiii atunci cand trag un semnal de alarma: “dragi mei parinti, nu ma mai pot opri: rastorn scaunele cu fundu-n sus, trag pisica de coada, ii rup cartea de stickere a lui frate-meu – heeeeelp! Opriti-ma!”. Iar limita ideal sa fie pusa cu blandete si calm. Nu tunator. Daca se poate, desigur…

O sa scriu mai pe larg alta data de ce copiii cer limite in felul asta…acum ma ard degetele sa povestesc altceva insa.

Copiii au nevoie de limite ca sa se simta in siguranta. Sa se simta protejati. Asa mai citeam prin unele carti – nu le luam in seama..Prima oara insa cand am simtit adevarul asta pe pielea mea a fost cand Anna avea 3 ani. Intr-o sambata am dus-o la WC in restaurant, a vrut sa se puna pe colac si eu i-am zis ca e cam murdar si nu vreau sa se puna. Ea a inceput sa se mataie si atunci i-am zis ca e ok sa se puna  (nu aveam dispozitia sa “pun limite” atunci :-)). Doua saptamani mai tarziu s-a dus cu mama mea la WC si dupa aia am ajuns si eu la WC si le-am auzit ce vorbeau: “Anna, nu ne punem pe WC ca e murdar”, a zis mama mea. Anna a ascultat-o. “Buni, tu stii ce ploasta e mama?” a zis Anna. “Ea data tlecuta m-a lasat sa ma pun pe colac si putiam sa ma imbolnavesc”.

Na…

foto credit: Studio Maria

Dar acum vreau sa va povestesc ce am facut aseara cu Yuri…L-am dus la doctorita noastra sa il consulte, dupa care am facut timp special. Am fost la Ikea si am mancat cartofi prajiti. Apoi am venit acasa, iar Yuri a inceput sa il provoace pe papi: adica sa faca acele lucruri nerezonabile care de fapt spun: “Papi, nu mi-e bine. Am ceva de lamurit cu tine. Asa, ca intre barbati”. Papi a inceput sa se enerveze cand yuri a scuipat guma pe jos, cand i-a baut din laptele Annei, si ea a inceput sa tipe. Eu i-am facut semn lui papi sa ma lase pe mine fiindca stiam ce se intampla: dragostea pe care i -am turnat-o lui Yuri in timpul nostru minunat l-a facut sa se simta atat de iubit incat a inceput sa isi dezvaluie si emotiile mai grele. I-am explicat repede lui papi de ce ma bag peste el, ca Yuri are nevoie de o limita, dar nu una pusa de un parinte cu nervi, ci de unul fara nervi. I-am zis ca s-ar putea ca Yuri sa urle ca din pestera si ca e ceea ce are nevoie sa faca. M-a lasat dragul de papi…

Ne-am dus la nani sus cu totii, papi a ramas jos, ca era si el cu nervii lui (apropos, alteori rolurile se schimba, e papi cu ei trei sus si eu spumeg jos :-). Le-am citit o poveste (Kimmy avea si ea de plans, ca voia cartea doar sa o tina ea, sa nu o atinga Yuri sau Anna – am ales sa ma concentrez pe Yuri, azi o sa fie ziua lui Kimmy. Deh, asa e cu mai multi, uneori ti se pare ca unul are mai multe nevoie de tine, te poti insela, but that’s life). Apoi au inceput sa topaie, dupa 5 minute le-am zis ca e vremea sa ne culcam, nu au protestat. Dar Yuri la un moment dat intreaba: “Mami, du-te tu jos si adu-mi foca, ca papi e cam nervos.” Foca este noul membru al familiei de cand ne-am intors din Olanda. Este de plus, nu e adevarata.

Si acum am pus limita:

“Yuri, cred ca nu o sa ma duc sa o iau chiar acum. O sa o iau mai tarziu. Acum stam fara foca. Stam cu mami, Anna si Kim.”

Inca nu ziceti ca sunt sadica, cititi va rog pana la capat! Am facut asta pentru ca stiu cu ce se lupta Yuri de cateva zile incoace: “sunt un baiat ciudat, care nu e placut de nimeni. numai fetele astea sunt dragute, eu nu sunt dragut”

“Dar eu o vreaaaau pe foca, tu nu intelegi?” a urlat Yuri

“Acum nu ma duc sa o iau, pui mic”

Tunete, fiulgere, trasnete in patul nostru…

“Tu nu intelegi ca eu o iubesc pe foca mai mult decat pe voi? mai mult ca pe tine, Anna si Kim?” zice Yuri pastrand tonalitatea.

“Da, pentru ca foca te iubeste tot timpul: si cand scuipi guma pe jos, si cand arunci puzlle-ul cu ben 10 la gunoi si cand bei laptele lu Anna. ce bine ar fi daca si mami si papi ar fi asa ca foca!”

“uaaaaaaa – plans si mai navalnic si mai tare.

(poza Studio Maria

“Du-te si adu-mi foca. te uraaaaasc! Voi sunteti niste rai, nu intelegeti nimic!” – urlete din gat.

“Nu, iubirea mea. Mai tarziu se duce mami si o aduce. Acum stam fara foca. Foca ta care te iubeste tot timpul..”. Il mai mangaiam cate un pic..

“Taaaaaaci!”

Stiam ca am ajuns la durerea lui – de-aia urla atat de tare si plangea in hohote si in racnete. Vrea si el, mititelul dragoste neconditionata de la parintii lui.

 

Care-i faza cu limita asta aparent stupida? Alternativa era sa ma duc sa ii aduc foca imediat. El ar fi luat-o in brate, in cel mai bun caz ar fi adormit cu foca si cu tristetea si frica ca nu e placut in sufletelul lui. Nu le-ar fi exprimat in mod verbal, nu si le-ar fi trait prin tumultul asta emotional. In cel mai rau caz, s-ar fi apucat sa faca alte traznai.

Pentru ca nu i-am adus foca imediat – limita asta l-a ajutat sa isi priveasca suferinta direct in ochi. Sa ne zica cat suntem de nedrepti cu el uneori!

Dupa un timp a intrat papi cu foca. Maine va povestesc dialogul lui cu papi.

Doar sa va mai zic ca Yuri m-a vrut langa el, mi-a cerut sa il iubesc cu vocea mea pitigaiata (ii place cum vorbesc cu pisicile) si mi-a zis ca ii place sa stea cu mine. Nu mi-a zis: “Multumesc, mama, ca m-ai ajutat sa ma descarc!”. Doar mi-a zis “Te iubesc”.

 

 

 

Author: Otilia Mantelers

Sunt Otilia, mama a trei copii haiosi care ma fac sa rad, sa plang in hohote, sa ma infurii si sa tip, sa ma simt vinovata, sa ma intristez. Si care imi arata in fiecare moment cat de frumoasa e lumea. Copii datorita carora eu incerc sa ma schimb in fiecare zi. O sa povestesc mult aici despre papusile mele. Sunt trainer de parenting, specializata pe Playful Parenting si Rivalitati intre Frati, pentru ca sunt topita dupa copiii mei si dupa toti ceilalti copii care exista in lume. Si pentru ca admir parintii din tot sufletul, pentru ca isi dedica viata copiilor lor si fac tot ce le sta in putinta pentru a-i face fericiti. Mai sunt si financial trainer la BPP, serviciul meu drag unde am crescut si care mi-a dat, pe langa bucuriile profesionale, si multa libertate de a fi impreuna cu copiii mei. Pe langa mama si trainer, sunt si studenta la psihologie, la Open University. Ma fascineaza tot procesul emotii-sinapse-neuroni etc. Si vreau sa imi amintesc sa fiu si sotie...pentru mine e rolul pe care il uit cel mai usor. De alte roluri nu mai stiu chiar acum. Ba da, sa nu uit de copilul din mine!

22 Comments

  1. Doamne cat imi place e spui si cum spui! Tare drag imi e de tine si tare mult imi doresc sa invat cat mai multe de la tine , sa nu mai ridic tonul la copii si sa fiu mai maleabila. Cam greu deocamdata, dar ei sunt niste scumpi si ma iubesc si cand am nervi!

    • Draga Alina,

      Iti multumesc frumos pentru aprecierile tale. Doar sa stii ca si eu tip in perioadele in care nu sunt ascultata si eu de cineva…Asa e, copiii ne iubesc oricum, si cand tipam!

      Te pup cu drag!

  2. Of, ce recunosc chestia asta: “esti o rea, esti cea mai rea mama ca nu-mi dai x”. In ultima vreme si Eliza a inceput sa tipe si sa faca tot felul de tantrumuri in care ma scoate de omul negru. Intr-un fel ma bucur ca scoate sentimentele negative, incerc s-o las, alteori ma simt pur si simplu epuizata. Parca plange din orice nimic, uneori ma intreb, in mod absurd, de ce nu se pot controla si ei o data, macar o data, sa nu mai miorlaie de la faptul ca dau televizorul pe altceva sau ca nu am chef sa ma joc cu printesele sau ca nu ii dau dulciuri si de ce nu-si poate inghite iaurtul macar o data fara sa dureze o ora si sa faca o groaza de scandal. Stiu ca e stupid ce gandesc, dar uneori cred ca ating si eu limita rabdarii mele…

    • Eu nu cred ca e stupid DELOC ce gandesti! eu cred ca ne-ar prinde si noua bine sa povestim cuiva cat de tare ne supara copiii nostri (to put it mildly :-).

      ceea ce am facut aseara nu as fi putut sa fac saptamana trecuta, cand eram cu nervii la pamant. Saptamana trecuta m-as fi dus sa ii aduc foca si i-as fi adus si inghetata si ciocolata la 12 noaptea daca mi-ar fi cerut. Numai sa nu aud nimic. Ne e si noua, parintilor greu!

      te pup, Laura! Multumesc!

  3. cat m-a “luminat” articolul asta despre limite. am ajuns sa aduc tot ce imi cer copiii imediat fara sa imi dau seama ca nu prea ii ajut. astept cu nerabdare si alte articole de ale tale pe aceasta tema care (asa cum imi place mie sa zic) sa ma mai lumineze.
    cu drag ioana

    • Ioana, tu stii ce mult mi-a luat mie sa inteleg limitele???cred ca 3 ani!!!!
      multumesc!

    • multumim otilia pt povesti :)
      as vrea sa va intreb ceva, sa va cer un sfat… dari, baietelul meu de un an jumate, mai nou, cand e nervos, se da cu capul de perete, sau de jos, de unde apuca…nu tare, asa ca sa-l vad eu cred… ca sa intelegeti, in prima faza, cand se lovea, noi il pupam, apoi incepuse int-un timp sa se mai loveasca singur, si venea sa-l mai pupam, ii explicam ca noi il pupam si fara sa se loveasca, si chiar il pupam, si imbratisam mereu, si ma gandesc ca si faza cu nervii are tot legatura cu asta, vede ca-l certam, si daca se loveste, se gandeste el ca-l vom pupa… am incercat sa-i zic ca nu ma intereseaza daca se loveste, ca nu-l pup cand se loveste singur, am incercat sa-l pup, si apoi sa-i explic ca n-are voie, cum sa fac sa nu devina asta un obicei? si se enerveaza tot asa, cand nu primeste ceva…

      • stiu ca unii copii se mai lovesc pe ei insisi, asta fiindca au atata furie in ei si in acel moment aleg sa si-o descarce pe altii.

        eu l-as opri imediat, asa cum faci si tu si i-as spune ca nu il las sa se raneasca si ca sunt alaturi de el in durerea asta.

        cred ca toti copiii se enerveaza cand nu primesc ceva…:-)

  4. Mi se pare foarte adevarat ce spui.
    Eu am o alta intrebare putin pe langa subiect: limitele pe care le punem noi nu sunt semn de autoritate? Nu ma refer la limite de genul celor descrise de tine, ci la limite cum ar fi: nu-ti iau jucaria x fiindca sunt convinsa ca n-o sa te joci cu ea mai mult de un minut. Cum facem aici?

    Merci frumos :)

    • Salut draga Iulia,

      stiu si eu faza cu “nu-ti iau jucaria x fiindca sunt convinsa ca n-o sa te joci cu ea mai mult de un minut”. Mie nu mi se pare un semn de autoritate treaba asta, ci mai mult ca nu poti sa treci peste nevoia ta care e aceea de a nu face risipa (cred).

      Doar i-as spune altfel:

      “Nu poate mami sa iti ia jucaria” – cat de minimalistic se poate spune. Doar daca intreaba de ce, ii spui cat poti tu de frumos ca tu crezi ca ea nu are nevoie de ea si ca de-aia nu poti sa o iei. Daca fetita ta nu are nicio suparare in sufletel, o sa accepte. Daca are, va plange ca de ceasul mortii, fiindca viata ei fara acea jucarie se termina chiar atunci.

      Pup!

  5. Otilia, succes si felicitari…la final mi-au dat lacrimile si cand mi se intampla asta stiu ca ce am citit mi-a ajuns la inima :) bravo mami asa da, te rog sa ne mai impartasesti aceste frumoase experiente; eu am o fetita de 3 ani, care ma invata zilnic cate ceva :)poate-mi dai si o adresa unde sa mai vorbim separat; merci, ela

  6. Azi la culcare, Matei nu ca doarme in hainele de gradinita. Eu, rapus de oboseala, deja in pat gata sa adorm. Oltea cu Dora, varza amandoua.
    “Draga Matei nu poti sa dormi in pat cu hainele de gradinita ca sunt murdare” etc.
    “NU NU NU tata te omor, iti scot ochii iti trag sageti otravite si nu ai antidot” etc
    Oltea incearca sa intervina cu “Matei, esti suparat? Iti este greu ca nu te lasam sa dormi cum vrei tu?”
    Matei in continuare in criza, o respinge violent si pe ea
    ….
    A durat, am ajuns doar sa negociez ceva de genul cu pantaloni de pijama si cu bluza de gradinita pana citim si apoi se schimba cum vrea el. A adormit … sunt stors. Acum a inceput Dora …
    Noapte buna!

  7. Foarte fain.
    Eu cred insa ca limitele uneori sunt necesare si pt a tempera nerabdarea copiilor de azi, care nu stiu sa isi astepte randul, majoritatea fiind singuri la parinti si cu atentie sporita asupra lor (de cele mai multe ori din pacate nu din cea care trebuie; ascultare vs critica si analiza fiecarui gest “nepotrivit”).
    Pentru ca mai tarziu, la scoala si, de ce nu, la birou vor trebui sa se obisnuiasca cu animite frustrari. Sa stie sa le faca fata. Sa stie sa amane putin momentul de placere / castigului (sa ii spunem).
    Eu le folosesc destul de des, precum si il las sa se dea cu capul de sus, singur. Nu doar din spusele mele.
    parerea mea :)

  8. Pingback: Ca intre barbati…si foca | Joc si Emotii

  9. Iti multumesc ca m-ai facut sa vad limitele cu alti ochi si sa nu ma mai simt mereu vinovata de “nefericirea” lor.Da, cred ca iti trebuie mult curaj sa ii faci sa isi vada si sa isi accepte suferinta provocata neintentionat de cei dragi.Cred ca asta inseamna sa iti iubesti cu adevarat copiii sa ii ajuti sa isi exprime sentimentele nu sa si le reprime.Mult timp am evitat sa fac lucrul asta din frica de a auzi lucruri neplacute gen “vrajtoareo” ,”te urasc”, acum stiu ca o data trecuta furtuna iese curcubeul si cu el un ata de emotionant “mami,cat te iubesc!”eu fac parte din categoria celor ce au invatat sa fie parinti si invat in fiecare zi ceva de la copiii mei pentru ca nu mi se pare nimic mai iluminant decat inocenta lor.si bineinteles articolele tale.Ma bucur sa descopar ca exista parinti interesati si de cresterea emotionala a copiilor.pe curand!

    • Draga Mihaela,

      si eu iti multumesc ca mi-ai scris asa de frumos si ma bucur ca si tu vezi liucrurile asa. Ca noua ne e foarte greu, parintilor sa acceptam un “te urasc” de la copilul nostru, fiindca ne atinge destul de adanc. Eu credeam ca nu o iau personal, insa intr-o dimineata, la ora 6 cand am dus-o pe Anna la WC, oa aveam in brate si cumva i-am dat drumul pe colac cam de sus, ea mi-a zis: Ploasto, cu destul de mult dispret in privire. maaama ce m-a atins si i-am zis atunci ca m-a durut. ca u am putut sa ma abtin.

      Cu drag,
      Otilia

  10. Draga Otilia…draga Otilia…e greu cateodata cu copiii nostri care sunt cei mai adorabili de pe pamant! Incerc si eu sa vad de unde apar comportamentele “ciudate” ale baietelului meu (4 ani si jumatate), incerc sa-i analizez frustrarile…si obosesc! Ma oboseste mai ales situatia: Pune-mi te rog desene animate! (este exact momentul in care am anuntat ca mergem la culcare). Acum e tarziu, spun eu (sau tati), dar maine…Nici nu apuc sa imi termin afirmatia si incepe cascada de “esti rea”, “sunteti cei mai rai”, si…oooops ne loveste apoi. Dupa lovitura, ii explicam ca doare, ca ne intristam, dar ne lovim de un zid. Urechile ni se umplu de urlete (animalice le numesc eu cand sunt extrem de suparata), dupa care urmeaza noi incercari de a ne lovi, apoi noi incepem prin a-i taia privilegiile (nu mai citim poveste, nu mai stau cu tine pana adormi), si totul se incheie cu plansete si “mami, imi pare rau nu mai fac, te rog…”.Dupa o zi sau doua insa o luam de la capat! Te rog,….am obosit. Andy

  11. foarte tare!!

  12. Stiu si eu, Otilia? Stii ca noi navigam prin alte etape ale copilariei lor. “Limitele” din copilaria mica ii ajuta foarte mult, rutina inteleasa dincolo de conventie, ca mecanism de colaborare. Am ezitat sa comentez, eu sunt “din alt film”. Dar bazele din copilaria mica, atunci cand am avut curajul sa accept ca eu nu sunt un tovaras de-al lor, ci parinte, ne ajuta foarte mult acum, la pubertate/adolescenta.

Leave a Reply