Joc si Emotii

“Nu e frumos sa fii furioasa! Fetitele nu se infurie!”

| 11 Comments

Este o replica pe care societatea o da tare des fetitelor. La 180 de grade este replica data baieteilor: “Baietii nu plang! nu suntem slabi, e rusine sa plangem”.

Lasand la o parte polemica daca exista diferente genetice intre fetite si baietei, toata lumea e de acord ca fetitele si baieteii au aceleasi nevoi emotionale: de exprimare a emotiilor, de afectiune, de intelegere, de compasiune si acceptare, you name it.

Insa in ultima vreme ma revolt cand aud la locul de joaca sau in alte locuri: “Nuuu, fetitele sunt delicate si nu au voie sa se supere. O fetita e buna si intelegatoare”. Imi e tare greu..

Si ma uit la Anna mea care incepe sa prinda regulile sociale si sa se abtina sa se enerveze. Daca ii spun: “e ok sa fii furioasa”, atunci ea imi zice: “Lasa-ma mami, tu nu intelegi!”. Pentru ca ma bag peste lumea ei si ii spun ce sa simta. E tot un fel ciudat de a fi autoritar. Ca ii comunic mesajul asta: “Tre sa fii suparata si furioasa! chiar daca tu acum te lupti cu sentimentele tale si cu ce iti zice mediul, eu iti zic sa fii furioasa, pentru ca stiu eu ca asa e bine!”

Mi-a luat ceva timp sa inteleg ca si atunci cand vrei sa faci totul frumos cu copiii tai, cand mergi pe drumul asta pe care eu am ales sa merg, si vrei sa il cresti liber pe copil sa simta ce simte, si atunci poti fi rigid. E un alt fel de rigiditate, dar la 180 de grade. Dar tot rigiditate.

Buuuunnnnn. M-am prins ca nu tre sa ii mai zic ca e ok sa fie furioasa. Simte ce simti, chiar daca e mixed up. Am inceput sa ma joc cu ea cu furia:

O data, in timp ce taiam ceapa, am inceput sa ma supar pe ceapa si sa sar in sus de nervi ca ma enerveaza ceapa. A ras tare de tot. Am intrebat-o:

“Vrei sa ma supar pe ceapa tare, sau putin?” (si am facut niste fete poznase)

La inceput a zis putin. Si m-am suparat putin. Apoi a zis: tare. Si m-am suparat tare. A ras.

Dar, aseara am facut ceva de care sunt mandra (azi dimineata am facut ceva de care nu sunt mandra, dar azi prefer sa ma indulcesc :-). Fusesem plecata cu Yuri in oras si seara cand am ajuns acasa, copiii au luat-o razna, au inceput sa se zbenguie in pat sa intoarca saltelele cu fundu-n sus, iar eu simteam cum mi se ridica furia la tample. Cum toate cursurile de anger management spun sa iti prinzi furia cand e mijlocie, am reusit aseara (azi dimineata nu, dar cum am zis, vreau sa imi indulcesc ziua acum :-). Si am zis: hai sa ma jos, dar sa si exprim urletul in a funny way. Ca sa si scot cumva nervii mei. Si m-am bagat cu capu-n dulap si am inceput sa urlu in haine facand niste sunete de tigru. Copiii s-au adunat toti trei pe o perna in coltul cel mai indepartat al patului un pic confuzi. Apoi am scos capul din dulap si am zis cu vocea stereotipului de domnisoara blonda din Legally blonde (scuze, eu ador blondele, I wish I were one, dar noroc ca am doua fete blonde!):

“Hello!”

Au ras de s-au cocosat.

Iar capu-n dulap, iar urlete, iar “hello” cu voce pitigaiata.

Apoi a inceput si Anna. Asa tare a distrat-o…

Deci mai bine ma joc si modelez furia decat sa ii zic Annei sa isi simta furia, which doesnt’t work.

——————————-

Ce e in neregula cu “nu e frumos sa fii furoasa! fetitele nu se infurie?”. Pai se intampla ca noi fetele invatam sa nu ne exprimam furia pe nicaieri. Ori o adunam in noi si explodeaza pe cine nu trebuie (mai tarziu pe copii, cand ii avem), ori incepem sa ne infuriem pe noi, sa ne autocriticam. Ca nimic nu facem bine, ca nu suntem bune de nimic. Eu sunt una din fetele astea pe care s-a pus presiune sa nu se infurie si pariez ca 99% din majoritatea femeilor sunt asa. Eu nu vreau ca fetele mele sa ajunga asa. Vreau sa se infurie, sa fie in contact cu furia lor interioara. Si, desigur sa o exprime intr-un mod safe pentru toata lumea si cand or sa fie mai mari, sa si-o transforme.

Nu, nu e o diferenta innascuta intre fetite si baieti legat de furie. Baietilor li se permite sa fie furiosi, ca furia e asociata cu masculinitatea. Poate de-aia le e barbatilor mai putina teama de conflicte decat noua femeilor. Poate de-aia isi exprima mai bine punctul de vedere decat noi, fiindca ei au fost incurajati sa fie asertivi, pe cand noi femeile nu.

Voi ce credeti?

 

Author: Otilia Mantelers

Sunt Otilia, mama a trei copii haiosi care ma fac sa rad, sa plang in hohote, sa ma infurii si sa tip, sa ma simt vinovata, sa ma intristez. Si care imi arata in fiecare moment cat de frumoasa e lumea. Copii datorita carora eu incerc sa ma schimb in fiecare zi. O sa povestesc mult aici despre papusile mele. Sunt trainer de parenting, specializata pe Playful Parenting si Rivalitati intre Frati, pentru ca sunt topita dupa copiii mei si dupa toti ceilalti copii care exista in lume. Si pentru ca admir parintii din tot sufletul, pentru ca isi dedica viata copiilor lor si fac tot ce le sta in putinta pentru a-i face fericiti. Mai sunt si financial trainer la BPP, serviciul meu drag unde am crescut si care mi-a dat, pe langa bucuriile profesionale, si multa libertate de a fi impreuna cu copiii mei. Pe langa mama si trainer, sunt si studenta la psihologie, la Open University. Ma fascineaza tot procesul emotii-sinapse-neuroni etc. Si vreau sa imi amintesc sa fiu si sotie...pentru mine e rolul pe care il uit cel mai usor. De alte roluri nu mai stiu chiar acum. Ba da, sa nu uit de copilul din mine!

11 Comments

  1. cand te citesc imi dau seama ca fac playful parenting din instinct.Noi nu am citit nicaieri ca tb sa ne transpunem in lumea copiilor, sa empatizam cu ei.Am considerat absolut normal sa fac precum “tigrul” in perna/sub pat decat sa urlu la copil. Citind tot mai mult, nu pot sa pricep cum altii sunt diferiti, si cum am ajuns sa invatam sa ne jucam. Probabil ca noi n-am uitat sa fim copii, inca ne place sa intoarcem saltelele si pernele, sa sarim in pat, sa mergem de-a busilea…Sunt momente in care nu pot sa-mi stapanesc furia , de cele mai multe ori cand nu vrea sa lase desenele ca sa mearga la somn/masa si incep sa urlu.Penibil e putin spus pt ca nu obtin nici un rezultat, asa ca mai bine fac o intrecere pana la masa/pat cu premiu “supa cea mai buna”/”perna cea mai moale care miroase a mami”.
    Eu am 2 baieti, pe care ii cresc la fel de liber in exprimare, spre disperarea celorlalti care nu pricep de ce-i las sa planga daca asa au chef, sa-si termine “nervii” dc asa vor….Atitudinea mea cand are cate o “nebunie” este indiferenta (cel mare, de 5ani, ca cel mic are 8luni deci nu e cazu). Culmea este ca stie ca are nevoie de manifestarea respectiva si chiar el ma roaga printre lacrimi sa-l las in pace. In 5min e ca si “nou”. Gaseste singur o explicatie :” mi-era foame” sau “sunt obosit” si mergem mai departe.
    Sunt de acord cu tine :nu trebuie sa tina in ei! (asta pt ca noi credem ca e bine in gandirea noastra de 180grade) Si pe mine ma dispera x si y, care intervin in universul lor,ii impun traseul trairilor si iisuprima suprima furia.
    Idealiste suntem, dar lumea asta e mixta si ei se vor adapta.Din pacate, uneori, e mai important si mai veridic ce face/zice majoritatea/lumea din parc/educatori etc..

    • ce bine ca faci asta din instinct! si ce fain iti povesteste baietelul tau cel mare dupa ce se consuma motivul de suparare. Multumesc ca ai povestit lucrurile astea aici, cred ca ajuta pe multi oameni sa vada ca sunt multi parinti care incurajeaza sa-ti simti trairile!

    • Oana, ma bucur mult sa citesc ca iti cresti baietii liberi emotional… Or sa fie niste barbati nemaipomeniti :)

  2. Otilia, ai spus in cele mai frumoasa cuvinte un mare adevar: fetitele si baieteii sunt 90% asemanatori genetic, iar noi, prin educatia diferentiata pe care le-o oferim, ii aducem la 50%, ii punem in contradictie. Ajung sa fie asa diferiti, ca nu se mai joaca unii cu altii: fetele cu fetele, baietii cu baietii. Mai tarziu, se reapropie, dar nu se mai inteleg. Au limbaje emotionale diferite… Uf, mi-e o ciuda pe lumea asta stereotipa!

    • Multumesc, Alexandrina! da, da, e ciudata lumea asta care impune copiilor un anumit stereotip. Dintr-o data se injumatatesc posibilitatile de explorare ale copiilor nostri, cand incep sa gandeasca in termeni de “asta e de fata, asta e de baiat”.

      • matusa mea este educator la gradi in anglia si ma inspira de fiecare data cand vb cu ea. de cand era Stef mic,acu 5ani, m-a invatat sa nu-i cumpar jucarii si haine diferentiate pe culori.sa-l las pe el sa aleaga. Intre papusa si masina,a ales masina,intre tricoul roz si cel albastru-cel albastru.Nu l-am fortat cu nimic,cand a mers la gradi era “curat”,apoi a inceput :”nu vreau asta ca fetele au,nu. ma joc cu coarda ca fetele sar …”. E clar ca ce e in lumea lor e sfant si greu le schimbam viziunea.

  3. si eu sunt de parere ca trebuie lasati copiii sa-si exprime frustrarea, totusi… exista copii ( cum e baietelul meu mai mic) care au nevoie sa fie invatai sa faca fata acestei stari. baietelul meu cel mai mic este un mic coleric care poate sa planga si sa faca istericale pana vomeaza. pe el il ajuta daca intr-un anumit punct al exprimarii maniei il ajut sa se opreasca, folosind cuvantul magic “gata” sau prin distragerea atentiei etc.

  4. nu cred ca are nimic dpdv fizic. el este din fire foarterepezit, foarte energic, iar la nervi explodeaza. cred ca e bine sa te manii (be angry) cand ai de ce si nu e de loc bine sa tii inauntru frustrarea sau sa o negi. dar cred ca FURIA e total dezadaptativa si distrugatoare, in spatele ei ascunzandu-se un tip de gandire irational, care e de preferat a fi identificat si corectat. dupa parerea mea ar fi bine copiii sa fie invatati mai degraba sa se manie, aratandu-li-se modalitati asertive de exprimare. un copil furios de obicei e un copil agresiv care va fi respins de ceilalti.

  5. Pingback: “Nu te du acolo, ca-s baieti!” | Joc si Emotii

  6. si eu fac tot posibilul sa ii cresc pe cei doi baieti ai mei liber din punct de vedere emotional. uneori reusesc, uneori dau gres, dar nu ma dau batuta. de ceva timp am inceput sa studiez carti de parenting si constat cu mare multumire ca de multe ori reactionez din instinct asa cum scrie la carte. din toamna, puiul meu cel mare merge la gradi cu program prelungit si se mai intampla sa “planga despre mine”, asa cum spune el. eu incerc sa il invat sa-si exprime sentimentele etc, si vine si imi spune ca baietii, colegi de gradi ii spun ca “barbatii nu plang” si mai nou unul i-a zis ca e “muiere”. si sunt asa dezamagita, …. de multe ori ma gandesc eu fac tot posibilul sa il indrum in a-si exprima sentimentele si, societstea, mai rau cadrele didactice ii spun ca “nu e bine, nu e frumos, nu e barbatesc….” colegii ii spun ca scrie, coloreaza urat, si cred ca nici d-na educatoare nu este foarte departe de un astfel de comportament. eu il incurajez, ii spun ca imi place, ca din zi un zi e mai bine si ii spun ca d-aia mergem la gradi, scoala ca sa invatam … sincer, ma nelinisteste aceasta neconcordanta cu cadrele didactice, care actioneaza dupa comportamentul copiilor si nu dupa sentimentele din spatele comportamntului…..
    multumesc otilia mantelers ca existi pentru noi, multumim pentru cartile lui michael thomson.

Leave a Reply